Fiecare nume are omul lui, volumul 1
Bisericile copilăriei mele
Copilăria mea îşi are biserică în satul bunicilor.
Între coline vălurite, acoperite de fâneţe şi păşuni fără de sfârşit, pe care le-am bătut la pas adunând sub pleoape imagini şi în suflet chipuri, la poalele pădurilor de foioase care îmbrăcau dealurile, ale căror culmi sunt prelungi și domoale, cu versanţii dinspre vest și nord-vest abrupţi, afectaţi de alunecări și surpări în terase.
De o parte şi de alta a şoselei străjuite de căsuţe ca din poveste, de grădini bogate, cu garduri de lemn, sau din vişini pitici, sau din şiruri prelungi şi parfumate de liliac mov şi de coroniţa-miresei, cu nuci uriaşi şi scorburoşi la poartă, răsunând în asfinţit de ecoul cirezii venite de la păşune, când zgomotul copitelor se ascundea sub bocetul tălăngilor.
Cu uliţele care îşi fac loc printre lanuri nesfârşite de porumb, ogrăzi prăfuite sau pline de floare, pe malul pârâului care erupea din matcă, în vremea ploilor mari, traversat de un pod trainic de lemn şi de podeţe improvizate, ascunse de pletele de smarald ale sălciilor şi răchitelor, de salcâmi fragili cu bănuţii frunzelor tremurând la fiecare adiere, de păpuriş şi de tufe ţepoase de mure.
Constantin şi minunea de la miezul nopţii
Moş Costică (aşa îi spuneau toţi, doar la noi, copiii, a fost la început „mos Cotică”) era singur. Nevasta, tanti Nataliţa, îi murise timpuriu, doborâtă de o boală necruţătoare, lăsându-l cu doi copii mărişori. Pentru ei lucra cu ziua prin sat, iar noaptea, era paznic Primăriei. Nu era bătrân, dar nouă ne plăcea mai mult „moş Costică”, decât „nenea Costică”. Şi i se potrivea mai bine. Era, parcă, mai coborât dintr-o poveste, cu galoşii lui vechi, sau cu cizmele de cauciuc în care intrau pantalonii la fel de vechi, dar curaţi şi mereu purtaţi cu cămaşă sau cu flanea destrămată la mânecile suflecate de cele mai multe ori. Avea mereu mâinile bătătorite pline cu bunătăţi din grădină, cu pere busuioace, ca cele despre care citisem numai la Sadoveanu, cu porumb de fiert, cu zmeură sau cu roşii mari, zemoase, cu gust aromat, mirosind a verde abia rupt de pe vrej şi a lămâiţă. Părul, altădată negru, acum înspicat cu fire argintii, îl acoperea cu o bască neagră, pe care o scotea doar la biserică sau când ne aducea în ea, în casă, puişorii de găină, ca să-i mângâiem, sau pisoii mici şi pufoşi, ca să ne uimim în faţa lor, cu mâinile fremătând de nerăbdare.
Sub ochii noştri...
A murit. Avea 33 de ani. O socoteală simplă îl plasează într-o realitate sumbră, din care puţini aflaţi în situaţia lui au avut puterea să se desprindă. Născut în 1986, a ajuns la un orfelinat, unde a copilărit, dacă aceea se poate numi copilărie, şi de unde a fost trimis în realitatea de afară, despre care nu ştia că, de multe ori, este mai cruntă decât cea dinăuntru. Din casa de copii. Poate nu era mai cruntă, era la fel. Sau, poate, era mai bună pentru el, care a ales să trăiască până în ultima clipă afară. Liber. Aparent liber. Nimeni nu ştie cât era de captiv încă între zidurile acelui spaţiu în care crescuse.
Copilăria mea îşi are biserică în satul bunicilor.
Între coline vălurite, acoperite de fâneţe şi păşuni fără de sfârşit, pe care le-am bătut la pas adunând sub pleoape imagini şi în suflet chipuri, la poalele pădurilor de foioase care îmbrăcau dealurile, ale căror culmi sunt prelungi și domoale, cu versanţii dinspre vest și nord-vest abrupţi, afectaţi de alunecări și surpări în terase.
De o parte şi de alta a şoselei străjuite de căsuţe ca din poveste, de grădini bogate, cu garduri de lemn, sau din vişini pitici, sau din şiruri prelungi şi parfumate de liliac mov şi de coroniţa-miresei, cu nuci uriaşi şi scorburoşi la poartă, răsunând în asfinţit de ecoul cirezii venite de la păşune, când zgomotul copitelor se ascundea sub bocetul tălăngilor.
Cu uliţele care îşi fac loc printre lanuri nesfârşite de porumb, ogrăzi prăfuite sau pline de floare, pe malul pârâului care erupea din matcă, în vremea ploilor mari, traversat de un pod trainic de lemn şi de podeţe improvizate, ascunse de pletele de smarald ale sălciilor şi răchitelor, de salcâmi fragili cu bănuţii frunzelor tremurând la fiecare adiere, de păpuriş şi de tufe ţepoase de mure.
Constantin şi minunea de la miezul nopţii
Moş Costică (aşa îi spuneau toţi, doar la noi, copiii, a fost la început „mos Cotică”) era singur. Nevasta, tanti Nataliţa, îi murise timpuriu, doborâtă de o boală necruţătoare, lăsându-l cu doi copii mărişori. Pentru ei lucra cu ziua prin sat, iar noaptea, era paznic Primăriei. Nu era bătrân, dar nouă ne plăcea mai mult „moş Costică”, decât „nenea Costică”. Şi i se potrivea mai bine. Era, parcă, mai coborât dintr-o poveste, cu galoşii lui vechi, sau cu cizmele de cauciuc în care intrau pantalonii la fel de vechi, dar curaţi şi mereu purtaţi cu cămaşă sau cu flanea destrămată la mânecile suflecate de cele mai multe ori. Avea mereu mâinile bătătorite pline cu bunătăţi din grădină, cu pere busuioace, ca cele despre care citisem numai la Sadoveanu, cu porumb de fiert, cu zmeură sau cu roşii mari, zemoase, cu gust aromat, mirosind a verde abia rupt de pe vrej şi a lămâiţă. Părul, altădată negru, acum înspicat cu fire argintii, îl acoperea cu o bască neagră, pe care o scotea doar la biserică sau când ne aducea în ea, în casă, puişorii de găină, ca să-i mângâiem, sau pisoii mici şi pufoşi, ca să ne uimim în faţa lor, cu mâinile fremătând de nerăbdare.
Sub ochii noştri...
A murit. Avea 33 de ani. O socoteală simplă îl plasează într-o realitate sumbră, din care puţini aflaţi în situaţia lui au avut puterea să se desprindă. Născut în 1986, a ajuns la un orfelinat, unde a copilărit, dacă aceea se poate numi copilărie, şi de unde a fost trimis în realitatea de afară, despre care nu ştia că, de multe ori, este mai cruntă decât cea dinăuntru. Din casa de copii. Poate nu era mai cruntă, era la fel. Sau, poate, era mai bună pentru el, care a ales să trăiască până în ultima clipă afară. Liber. Aparent liber. Nimeni nu ştie cât era de captiv încă între zidurile acelui spaţiu în care crescuse.